Nota autoarei.

Când am terminat această carte (Irinel Stegar, 2014, “Dezastrul programat al Văii Jiului”, editura Focus, Petroşani, 109 pagini), am oferit-o spre consultare membrilor ISVJ şi unor personalităţi marcante din domeniul sociologiei, economiei şi mineritului. Majoritatea acestora mi-au mulţumit, făcând şi aprecieri, iar dl. doctor Gheorghe Ciulbea, fost profesor universitar la Academia de Studii Economice Bucureşti, m-a onorat chiar cu o recenzie, pe care o publicăm mai jos.

Lucrarea se găseşte integral şi pe site-ul www.bibliotecavirtualadesociologie.ro şi deşi a fost postată în 2015, are deja peste 300 de accesări.

Pe acelaşi site este postată integral şi lucrarea S.Krausz, I.Stegar, 2015, “Mimetismul: de la obiceiuri la crima organizată”, editura Matrix Rom Bucureşti, 204 pagini, care beneficiază şi ea de peste 360 accesări.

VALEA JIULUI SUB PANA UNEI TINERE SPERANȚE

Prof. univ dr. Gh. Ciulbea, București

Evenimentul prilejuit de apariţia studiului doamnei Irinel Stegar, intitulat “Dezastrul programat al Văii Jiului”, apărut la Institutul Social Valea Jiului, mă determină să îmi exprim anumite opinii. Ca român și ca economist m-a frapat acest titlu și am rămas uimit de personalitatea complexă a autoarei, care i-ar permite să aspire la o funcţie didactică superioară aceleia de lector universitar pe care o deţine în prezent. Pe tatăl dânsei, profesorul Septimiu Krausz îl cunoșteam din facultate, știam că este un redutabil profesor universitar în ale sociologiei la Petroșani, dar nu știam că are o fată care i-a urmat talentul în ale sociologiei.

Reținem atenția cititorului asupra uneia din multiplele luări de poziție, acte normative și scrieri. Autoarea nu uită un lucru esențial: apartenența de român și de locuitor al Văii Jiului, ceea ce o determină să-și intituleze studiul cu o poziție fermă în fața dezastrului acesteia. Sintagma de dezastru indică o lucrare care necesită să fie citită, în primul rând de oameni politici, de sociologi, de economiști și chiar de mineri. Fiindcă despre ei este vorba în această carte!

Irinel Stegar este destul de abilă în textul acestei lucrări, posedând informație tehnică, științifică, economică, sociologică precum și literară, textul dovedind talent scriitoricesc. În același timp, paralel cu afluența informațională, autoarea dovedește o plăcută expunere a lucrării sale privind mineritul.

De ce a folosit conceptul de “dezastrul” pentru ceea ce s-a petrecut cu industria mineritului în Valea Jiului? Pentru că, spune ea, toate evenimentele și toate opiniile despre aceasta înseamnă o stare de lucruri în apropiere de sfârșit, evenimente tragice de mari proporții, despre care, cu 50 de ani în urmă scria și doctorul Valer Gabrian, însă pentru mineritul din Baia Mare. Aprecierea de sfârșit a vieții normale pe acest tărâm este aceea că, din 17 exploatări miniere existente în Valea Jiului s-a ajuns astăzi doar la patru, restul fiind închise. Acest fapt legitimează aprecierea de declin, calamitate și dezastru în Valea Jiului.

Nu voi insista asupra fiecărui capitol în parte, ci mă voi opri numai asupra câtorva, lăsând cititorului plăcerea de a descifra singur textul. Autoarea arată că această zonă (Valea Jiului) și locuitorii săi sunt “programați” pentru distrugere în următorii ani.

Particularitățile mineritului duc, într-adevăr, la nevoia unei abordări specifice:

Zăcămintele erau, în prima fază a tranziției, în proprietatea absolută a statului;
Caracterul lor de resurse epuizabile relevă o strategie specială a exploatării și valorificării;
Specificul tehnic și economic foarte pronunțat al utilizării capacităților fac extrem de costisitoare o asemenea activitate;
În toate țările unde se mai practică, mineritul beneficiază de subvenții de stat.

Față de alte ramuri industriale, industria mineritului carbonifer subteran din Valea Jiului implică riscuri și periculozități în activitatea minieră, pentru a căror întâmpinare este necesar ca și în zilele libere să funcționeze stațiile de pompe, aerajul, controlul emanațiilor de metan, evitarea pe cât posibil a intrării în presiune a abatajelor etc.

Închiderea unei mine poate dura mult timp. În 2013 s-a hotărât că pot fi considerate viabile doar 4 exploatări miniere: Lonea, Livezeni, Vulcan și Lupeni, la care se adaugă Stația de Salvare minieră și EPCVJ.

Indicatorii de viabilitate tehnică și economică au fost:

Rezervele de cărbune exploatabile;
Coținutul energetic;
Gradul de asigurare a ritmului de exploatare preconizat;
Eficiența lucrărilor de deschidere în ml/100 tone rezervă deschisă;
Eficiența lucrărilor miniere active;
Volumul rezervelor deschise și ponderea lor în totalul rezervelor deschise;
Nivelul de producție preconizat;
Productivitatea muncii fizice;
Costul unitar de producție;
Nivelul cheltuielilor la 1000 lei producție marfă.

Pe baza indicatorilor cuprinși în planul de închidere, punctajele de viabilitate (tehnice și economice) sunt:

Unitatea minieră Livezeni 108,8
Unitatea minieră Vulcan 105,5
Unitatea minieră Lonea 99,2
Unitatea minieră Lupeni 98,9
Unitatea minieră Paroșeni 61,5
Unitatea minieră Uricani 44,2
Unitatea minieră Petrila 33,8

Durata închiderii unei mine oscilează, ca timp, în jurul a doi ani. Închiderea minei Petrila a fost programată pentru 2015 iar a celor din Paroșeni și Uricani pentru trimestrul IV al anului 2017.

În capitolul “Forța de muncă, caracteristici și manifestări” sunt prezentate particularitățile specifice ale muncii în minele de cărbune, printre care:

Mitul rolului conducător al clasei muncitoare în societate, la care minerii au fost expuşi şi convinşi în mai mare măsură decât alte segmente ale muncitorimii;
Caracteristicile domeniului imprimă şi caracteristicile forței de muncă care, în raport cu industriile de vârf, este mai multă, dar cu o pregătire școlară și profesională, în medie, mai scăzută;
Mineritul “se simte al statului” pe care îl consider unic responsabil pentru soarta sa.

În aceste condiții, perspectivele mineritului în Valea Jiului sunt sumbre. Autoarea prezintă, pentru clarificare, următoarele date:

Din punct de vedere social, forța de muncă este concentrată în șase localități urbane. Închiderea minelor constituie apariția “orașelor moarte”, așa cum este cazul la Aninoasa, a cărei exploatare minieră a fost închisă în 2005. 4507 dintre cei 7000 de încă angajați în minerit au răspuns în plină criză (2011-2012) la întrebarea dacă își simt amenințat locul de muncă astfel: categoric da 17,75%, probabil da 36,68%, mai degrabă nu 22,03%, nu pot aprecia 23,84%. Legendele publice de genul “mina Petrila nu se va închide niciodată”, “este de neconceput ca mina Lupeni să se închidă” sau “mina Paroșeni este cea mai tehnologizată și este imposibil să nu rămână” au fost demontate una câte una. În fața riscului pierderii locului de muncă, angajații pot folosi rezistența colectivă (stipulări în contractele dintre patronat și sindicate), reacția sindicală (care în Valea Jiului a fost fărâmițată) sau soluții individuale (căutarea/găsirea unui nou loc de muncă, reconversia profesională etc).

Alternativa pierderii locului de muncă aduce în discuție căutarea unui alt loc de muncă, utilizarea rezervelor proprii, valorificarea de bunuri, apelul la prieteni sau încercarea de a face economii. Disponibilitatea (chiar disperarea) pentru a se reangaja este pusă în evidenţă de opţiuni ale sondajului precum: ar lucra doar în Valea Jiului 33,84%, oriunde în țară 31,95%, în străinătate 23,69%, în timp ce 16,52% încă nu se pot pronunța. Chiar în condiții de mai bună salarizare și cu cele câteva exemple de medici, specialiști IT, ingineri etc. care au avut succes în Occident – spune autoarea – nu trebuie ignorate elementele negative: salarizarea discriminatorie pentru străini, lipsa dreptului de sindicalizare, angajările la negru, ruperea de familie etc.

“Pentru România, implicit pentru Valea Jiului, pe termen scurt și mediu, nu ne putem aștepta să urmeze nimic bun”. Un răspuns mai elaborat ar fi legat de problema resuselor în condițiile în care nevoile populației cresc în progresie geometrică.

Revenind la titlul acestei lucrări, apropierea de sfârșit, spre calamitate și tragedie, care se profilează în mai multe locuri din România, prin amploarea dezastrului generalizat care va urma în următoarele două decenii în Valea Jiului, va fi o tragedie pentru toate zonele, dacă nu intervine la timp Parlamentul și Guvernul.

În ultimă instanţă, cartea, extrem de actuală şi valoroasă, a doamnei dr. Irinel Stegar, reprezintă un ultim semnal de avertizare asupra lipsei unor politici economice (în special de strategie energetică) şi sociale, cu consecinţe grave, dramatice şi chiar producătoare de mişcări sociale în Valea Jiului.