Raportul Comitetului Director asupra Activităţii Institutului şi Asociaţiei în anul 2012

De la început doresc să remarc faptul că 2012 a fost, ca activitate, cel mai slab an de până acum, punând chiar în cauză însăşi raţiunea de a fi a acestei formaţii de studiu şi cercetare. Această raţiune a Institutului Social Valea Jiului (implicit a Asociaţiei constituită ca forma sa juridică), era de a ocaziona unui grup de intelectuali de diferite specialităţi să supună studiului şi dezbaterii problemele acute ale Văii Jiului. Spre deosebire de precursorul său (Laboratorul Interdisciplinar pentru Problemele Social Economice Petroşani – LIPSEP, 1972 – 1989), care se baza în principiu pe voluntariat, dar a realizat şi 6 contracte, dezbateri şi a publicat chiar o revistă, angrenând aproximativ 50 de persoane în aceste activităţi, Institutul Social Valea Jiului s-a sperat să acţioneze de la început pe baze contractuale. În acest scop am făcut – în ce ne priveşte – destule eforturi, oferind atât autorităţilor locale cât şi celor economice, liste întregi de potenţiale teme ce s-ar cere studiate. Rezultatul este că în 4 ani, am realizat un contract, două cicluri de programe de instruire contractate şi o sponsorizare.

Problema contractării – la sume modice faţă de cele practicate pe piaţa sondajelor – nu ţine doar de faptul că voluntariatul nu mai este “la modă” şi omul cere ca munca sa să fie plătită, chiar dacă sub cantitatea şi calitatea acesteia. Pentru o formaţie de cercetare, contractarea are în principal rolul de coagulare a ei în jurul unei tematici, de responsabilizare pentru soluţiile propuse, de angrenare prin interes şi acţiune.

Unii ar putea invoca faptul că nu există probleme ce merită a fi studiate şi dezbătute. Noi credem dimpotrivă că problemele sunt enorme şi se multiplică pe zi ce trece, că fiecare decizie cât de cât importantă ar reclama un studiu, un experiment social, un sondaj care să evidenţieze aşteptările şi opiniile celor vizaţi.

În ultimii 20 de ani, dezastrul Văii Jiului – pe fondul dezastrului mineritului din Vale – a născut şi perpetuat întrebări de genul: “Dar ce face intelectualitatea din Valea Jiului?”, “Ce părere are despre aceste măsuri intelectualitatea tehnică a Văii Jiului?” etc.

Cel ce scrie aceste rânduri a avut în peste 45 de ani de carieră didactică sute de întâlniri, discuţii şi controverse cu factori de conducere din mineritul Văii Jiului, fie ei şefi de sectoare, şefi de unităţi miniere sau aproximativ 40 – 45 conducători de vârf (directori generali şi directori generali adjuncţi) ai unor forme organizatorice care s-au numit succesiv Combinat, Centrală, Regie şi Companie. Constatarea generală ce am făcut-o din aceste contacte este că imensa lor majoritate se considerau conducători înnăscuţi. Odată numiţi într-o funcţie credeau că ştiu totul, nu mai au nimic de învăţat, experienţa le garanta valoarea; mă refer, bine înţeles, la aspectele socio-umane. În întreaga mea carieră didactică am întâlnit doar 5 – 6 conducători din mineritul de vârf care aveau o înţelegere reală a faptului că nu conduc doar utilaje, ci în primul rând, oameni.

Consideraţiile de până acum s-au referit la aspectul “în mic” al raportului între cercetare şi realitate, pe plan local. Bineînţeles că această constatare are şi o legătură cu politica “în mare”, în sensul că argumentarea la Ministerul Economiei şi Guvern a reprezentanţilor mineritului din Vale ar fi putut fi mult mai consistentă.

În ce priveşte “politica mare”, mineritul a fost condamnat – alături de alte industrii – şi din motivul că reclama subvenţii. Organismele internaţionale – CE, Banca Mondială şi FMI – au avut, în ultimii 20 de ani, ca obiectiv şi faţă de România (ca şi faţă de alte ţări mici) transformarea lor în colonii. Lista unităţilor puternice româneşti, falimentate intenţionat, este aproape interminabilă. Cei care acuză unele guverne că au vândut prea ieftin petrolul, gazele, băncile şi alte resurse, habar nu au că prin acestea am plătit (la cerere expresă) intrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Şi acum se fac presiuni pentru privatizarea OLCHIM, a cuprului, a resurselor aurifere, a ultimei bănci de stat, a unor pachete de acţiuni ale statului etc.

O cauză fundamentală a dezastrului Văii Jiului este politica dictată de la centru (căreia conducătorii din Vale nu i s-au opus suficient) şi care acţionează pe principiu “oamenii pot spune ce vor, noi ştim mai bine şi aşa facem”. Un exemplu: s-a anunţat oficial (inclusiv de către conducerea CNH) că urmează privatizarea celor 4 mine viabile, deşi o anchetă pe aproape 70 % dintre minerii Văii Jiului (4507 persoane) văd această soluţie eficientă doar în proporţie de 5,03 %.

Când incriminez lipsa de interes faţă de politica economică din minerit – în special cel carbonifer – mă gândesc şi la faptul că o serie de sondaje preelectorale, de multe ori cu rezultate eronate, sunt plătite cu zeci de mii de euro, pentru eşantioane în jurul a 1000 de alegători din 15 milioane teoretic votanţi, în timp ce ancheta noastră care cuprinde cu puţin sub 70 % din angajaţii CNH, nu interesează pe nimeni. Deşi cunoaşterea situaţiei acestora ar fi importantă dacă ne gândim că în 1989 existau 13 mine cu peste 48.000 de angajaţi iar astăzi, par să rămână 4 mine cu aproximativ 5000 de salariaţi.

* * *

Constatările de până acum nu înseamnă că unii membrii ai Asociaţiei noastre nu au lucrat în 2012, făcând chiar eforturi deosebite. Se ştie că obiectivul nostru major – din 2011 – a fost o anchetă totală (completă) asupra tuturor angajaţilor CNH.

Poate unii îşi amintesc că într-o Adunare Generală anterioară am hotărât să continuăm această anchetă. Modalitatea de lucru urma să fie următoarea: în fiecare an, SALVAMIN face în mod obligatoriu testarea psihologică a tuturor salariaţilor CNH. În mod normal operaţiunea începe din partea de vest (în ianuarie la Uricani) şi se încheie prin noiembrie – decembrie la Lonea. Noi urma să dublăm echipa de psihologi a SALVAMIN cu 2-3 sociologi care să facă o anchetă sociologică în mod separat faţă de psihologi. În 2010, dificultăţile de a obţine aprobările scrise au trenat atât încât s-a realizat ancheta doar la Petrila şi Lonea.

S-a convenit atunci să reîncepem ancheta din ianuarie 2011 de la Uricani, pe un chestionar înjumătăţit ca tematică şi număr de întrebări. Până în iulie 2011, au fost realizate 2810 interviuri (la Uricani, Lupeni, Paroşeni, Vulcan şi EPCVJ) pe baza cărora s-a făcut o comunicare la Conferinţa Naţională de Sociologie şi Asistenţă Socială din 23-24 septembrie 2011 (Irinel Stegar, Septimiu Krausz “Reacţia angajaţilor CNH la pericolul pierderii locului de muncă”).

Pentru completarea restului Văii Jiului, eu am verificat şi transcris aproape 2000 de chestionare făcute anterior la Livezeni, Petrila şi Lonea. Doamna Stegar Irinel a asigurat prelucrarea primară a acestor chestionare în perioada de practică studenţească, aşa cum procedase şi cu cele 2810 din anul anterior. Eu am făcut centralizările (au existat 42 de dosare de chestionare), totalurile absolute şi relative.

Deci la această cercetare ce însumează 4507 angajaţi ai CNH au lucrat câţiva operatori de interviu conduşi de prof. univ.dr Sabina Irimie, 14 studenţi ce au prelucrat câte 3 săptămâni în 2011 şi 2012 conduşi de lector dr. Irinel Stegar şi cu mine.

Mărturisesc că am intenţionat să public pe site-ul nostru tabelele centralizatoare pe fiecare din cele 8 unităţi şi total, în cifre absolute şi relative dar am renunţat. Dacă în fond faptele nu interesează pe nimeni, nu are rost să arătăm, spre exemplu, că doar 5,03 % din totalul de 4507 oamenivăd privatizarea ca o soluţie în timp ce poziţia oficială e cu totul alta. Aşa încât, cine vrea să ştie în ce măsură resimt angajaţii CNH criza, cât cred că va mai dura ea, ce soluţii de contracarare există, cine trebuie să rezolve situaţia, la ce ajutor ar apela angajaţii etc., nu au decât să ceară datele necesare.

* * *

Încheind acest capitol al unei activităţi ce a fost realizată de puţini oameni şi cu foarte multă muncă, mă refer în continuare la eforturile făcute de unii membrii ai Asociaţiei de a ne cupla la realizarea unor proiecte cu participare internaţională.

Rapoartele Comitetului Director din 2010 şi 2011 v-au anunţat că facem parte dintr-un Consorţiu de 12-13 universităţi, ONG-uri şi firme de cercetare cu care am propus nişte teme de cercetare comune. În 2011 am fost refuzaţi dar ni s-a spus măcar punctajul obţinut şi ni s-au sugerat corecturi/completări la proiectul propus. În 2012 nu ni s-a comunicat decât că din cadrul Consorţiului au câştigat câteva universităţi engleze, fără alte explicaţii.

Personal, faptul nu mă surprinde, ştiind că încă de pe vremea Planului Marshal cei care primesc “ajutoare” trebuie în fond să returneze aproximativ jumătate din volumul lor (prin condiţii de genul studiilor de prefezabilitate, transportului, studiilor de fezabilitate, a echipelor compuse din străini etc.). Această constatare nu diminuează cu nimic efortul doamnelor profesoare Sabina Irimie şi Maria Lazăr, care şi în acest an au întocmit toate diligenţele pentru a aplica la programul comun “Factorii de mediu şi sărăcia”. Este în fond vorba de politica marilor puteri care deseori doar mimează un “ajutor” care se reîntoarce în favoarea lor.

* * *

Reiterez rugămintea ca acest Raport al preşedintelui Asociaţiei să fie citit înainte de Adunarea Generală din 12 decembrie 2012. El conţine – repet – puncte de vedere oricând discutabile şi controversabile, atât în privinţa constatărilor cât şi al soluţiilor. Acest raport va fi amendat cu observaţiile domniilor voastre şi publicat ca raport final după ce va fi discutat la Adunarea Generală. Soluţiile posibile cuprind o plajă largă care merge de la menţinerea situaţiei actuale în speranţa schimbării condiţiilor ei, la acceptarea retragerii din Asociaţie fără nici un resentiment al oricărui membru al ei decepţionat de nerealizarea obiectivelor şi până la desfiinţarea Asociaţiei. Mărturisesc că ultima soluţie – desfiinţarea totală a Asociaţiei – nu este deocamdată şi opţiunea mea, dacă mă gândesc la câte acte, cât timp şi câte drumuri a trebuit să facem la Judecătorie pentru înfiinţarea ei.

28 noiembrie 2012

Prof.univ.dr. Septimiu Krausz