REACŢIA ANGAJAŢILOR COMPANIEI NAŢIONALE A HUILEI LA PERICOLUL PIERDERII LOCULUI DE MUNCĂ

Prof.univ.dr. Septimiu Krausz
 

A devenit un obicei să se “explice” insuccesul oricărui program economico – social prin “lipsa unei strategii coerente în domeniul respectiv”. În ceea ce ne priveşte, având convingerea proprietăţii termenilor respectivi, credem că o explicaţie mai validă este aceea de jaf deliberat al resurselor naturale ale ţării. Şi dacă este cazul, putem justifica (argumenta şi multiplu exemplifica) fiecare concept din aserţiunea de mai sus.

Precizăm că deocamdată ne referim la resursele naturale (petrol, gaze, aur, cupru, plumb, zinc, minerale industriale, lemn etc.) neluând în calcul sutele de obiective industriale şi agricole (uzine, combinate siderurgice, rafinării, IAS-uri, sisteme de irigaţii, şantiere navale, întreprinderi de cele mai diferite tipuri etc.) care au fost distruse pe schema: lipsă de investiţii, lipsă de beneficiari, faliment, “vânzare” pe sume de zeci de ori subevaluate etc.

Deşi resursa minerală la care se referă comunicarea noastră este cărbunele, vom apela la cel mai recent exemplu: aurul. De 13 ani, o firmă străină Gabriel Gold Corporation a concesionat un perimetru în Apuseni la Roşia Montană, şi aprobările de mediu trenează de peste un deceniu. La începutul lui 2011, s-a lansat un “balon de încercare” prin propunerea Videanu de începere a exploatării. Între timp, în cei 13 ani, firma a cumpărat 233 de case şi terenuri, a creat un cartier lângă Alba Iulia, a făcut diverse sponsorizări etc.

Ce au făcut în acest timp oponenţii proiectului? Au explodat la fiecare ştire privind eventuala începere a exploatării, zeci de ONG-uri şi diverşi academicieni istorici au invocat valoarea inestimabilă a patrimoniului naţional din zonă etc.

Recent a apărut raportul “Patrimoniul cultural din Roşia Montană. Stare de fapt şi perspective reale” al Grupului Independent pentru Monitorizarea Patrimoniului Cultural din Roşia Montană (GIMPCRM). Acest grup constată că “situaţia de la faţa locului este însă cu totul alta decât cea care s-a coagulat ca impresie difuză, cu ajutorul mass media, a opiniilor informale şi, mai ales, datorită intervenţiei puternice a câtorva ONG-uri cu reputaţie în domeniu, sau care şi-au construit în proces o reputaţie” (pag.15). Iar “Aparenta controversă cu privire la patrimoniul din Roşia Montană iscată în contextul anunţului RMCG cu privire la reluarea activităţii în zonă a avut drept scop doar manipularea opiniei publice, cu scopul opririi investiţiei, fără să urmărească rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă patrimoniu. Prin argumente emoţionale şi punerea în circulaţie a unor informaţii false s-a încercat acreditarea ideii că principalul pericol la adresa patrimoniului vine din partea proiectului minier, ignorându-se atât intenţiile RMCG de a investi masiv în salvarea şi restaurarea acesteia….” (pag.12).

În fine, Raportul conchide că fără finanţare (RMCG a anunţat un proiect de 70 milioane dolari) în 5 – 10 ani nimic nu va mai putea salva acest “patrimoniu de valoare inestimabilă”.

O altă problemă nevralgică este aceea a utilizării cianurii în tehnologia de extracţie a aurului. Specialiştii autentici nu pot decât să se amuze când îi aud la televizor pe unii vorbind ba de 2 tone de cianură, ba de 4 tone de cianură şi vorbesc despre acest subiect cu fervoarea şi panica de parcă li s-a turnat această cianură în cafeaua oferită la talk-show-ri. Vom menţiona doar că în iunie 2009 a avut loc la Bucureşti al 13-lea Congres Balcanic de Procesare a Minereurilor (Balcanic după titlu, deşi cele 152 comunicări au fost prezentate de autori din ţări de pe 5 continente, incluzând SUA, Canada, Rusia, Australia, Germania, Suedia etc.) La acest Congres, unul dintre cei mai reputaţi, pe plan mondial, specialişti în domeniul procesării aurului, profesorul James Hendrix, în comunicarea “Metode de extracţie a metalelor preţioase pentru o dezvoltare durabilă a lumii” (vol.I, pag.14, trad.ns.) apreciază că 90 % din producţia de aur a SUA implică folosirea cianurii, care rămâne principala substanţă folosită pentru extracţia aurului în lume, cu atenţia necesară ce trebuie acordată sănătăţii şi protecţiei mediului.

Să punem şi problema coerenţei politicii economice. Ani de zile domnul Isărescu ne-a spus că rezerva de aur a BNR este suficientă, că ea ajuns la o limită care nu este recomandabil să fie depăşită. Iar acum câteva zile, preşedintele ţării pune dintr-odată problema necesităţii exploatării la Roşia Montană, în scopul creşterii rezervei de aur. Argumentul trenării timp de 13 ani a proiectului este considerat laşitatea clasei politice ce a evitat să-şi asume răspunderea. Se deduce logic ori că domnul Traian Băsescu nu a făcut parte în ultimii 21 de ani din clasa politică, ori că a fost împiedicat de a “ataca” problema Roşia Montană în chiar primul mandat prezidenţial.

În plus, au început să apară la diferite televiziuni, diferite figuri geometrice delimitând areale de concesiuni şi am avut ocazia să constatăm – spre exemplu – că peste 250 de km2 sunt concesionaţi unor off-shor-uri din Insulele Barbados. Dacă de Gold Corporation a auzit cam toată lumea, văzând şi ce au mai făcut în 13 ani, de cei din Barbados lumea află doar acum. Şi câte concesiuni de tip Barbados este probabil să existe în ţară, nu doar pentru aur ci şi pentru alte tipuri de zăcăminte?

Vom mai da un singur exemplu de jaf al resurselor naturale. La Uricani, în capătul vestic al Văii Jiului, a fost descoperit unul din cele mai curate zăcăminte de cuarţ (cca. 98 %). S-a construit, înainte de 1989 o preparaţie specială şi a început exploatarea a cuarţului ca materie primă pentru fabricarea cristalului. A venit revoluţia, cineva a concesionat zăcământul, acesta a intrat într-un litigiu cu Statul, preparaţia a fost vandalizată şi distrusă, rămânând doar schelele de beton ale ei.

Dar să revenim la subiectul nostru care este cărbunele. În vremea epocii megalomatice a lui Ceauşescu, producţia de cărbune superior (huilă) extras în majoritate în subteran, era planificată la 15 milioane tone/an (s-au realizat 12-13 milioane). Într-o enumerare de vest la est, se producea la cariera Câmpu lui Neag, minele Uricani, Bărbăteni, Paroşeni, Valea de Brazi, Lupeni, Lupeni Sud, Vulcan, Aninoasa, Livezeni, Dâlja, Petrila, Petrila Sud, Lonea şi la cariera Jieţi. Numărul de muncitori era de cca. 48.000, dispuşi în 15 exploatări. Situaţia de astăzi este: 7 unităţi miniere, 8350 de angajaţi şi o producţie de cca. 2,5 milioane tone/an; deci, numărul angajaţilor a scăzut cu aproximativ 80 % şi producţia s-a redus cu 78-80 %. Cifra de afaceri prezumată a CNH este de 700 milioane lei/an.

Rezerva zăcământului de cărbune depăşeşte 300 de milioane tone, ceea ce ar asigura, la producţia actuală, 100 de ani de exploatare.

Evident că producţia este reglată de cerere şi ofertă; huila are o putere calorifică de 3500-4200 kcal/kg iar lignitul, una de 1500 – 1800 kcal/kg. În urma căderii siderurgiei, par să existe pentru Valea Jiului doar 2 beneficiari: termocentralele Paroşeni şi Mintia. Şi este greu de înţeles de ce la termocentrala Mintia s-a folosit în anumite perioade, cărbune din Polonia şi chiar din Australia. Oricum, licenţa de exploatare pentru CNH este valabilă până în anul 2024.

Este înafara oricărei îndoieli faptul că principala caracteristică a ultimelor guvernări este incompetenţa. Dar ar fi o greşeală a pune doar pe seama incompetenţei o serie de decizii. În mod ciclic, diverse guvernări îşi propun să renegocieze contractele făcute de guverne anterioare ori chiar de cele proprii. Spre exemplu, acum se doreşte renegocierea redevenţei din contractul Gold Corporation care este de 4 %. Dar cei care au negociat acest 4 % nu ştiau că 8 % este o redevenţă dublă, iar una de 6 % reprezintă o creştere de 50 % a redevenţei? Este suspect faptul că multe condiţii contractuale sunt defavorabile ţării şi ele ar trebui analizate de organismele specializate.

În general, orice resursă minerală trebuie în diferite grade, preparată, pentru a o face cât mai conformă scopului pentru care este valorificată. În cazul cărbunelui, problema este de a-l face cât mai curat, de a elimina cât mai mult din sterilul ce îl însoţeşte. Spre exemplu cărbunele foarte bun de Valea Jiului, mai ales cel al exploatărilor din vestul Văii – îl fac pretabil la producerea cocsului pentru siderurgie, în acest sens trebuind să fie procesat până la un conţinut de cenuşă de maxim 8,5 %. Dacă conţinutul de cenuşă era în jur de 20 %, produsul intra în categoria de “huilă energetică”.

În Valea Jiului, au existat 5 preparaţii de cărbune: Uricani, Lupeni, Coroeşti, Livezeni şi Petrila. Dintre acestea, a rămas una singură, preparaţia Coroeşti. S-a ajuns la arderea în termocentrale a unui cărbune cu conţinut de cenuşă de peste 50 %, ceea ce înseamnă că se “arde” peste 50 % piatră, steril. Desfiinţarea celor 4 preparaţii, cu toată logistica lor de la utilaje la laboratoare, pune şi problema că suntem total nepregătiţi pentru modificările de politică energetică. În urma accidentului nuclear din Japonia, unele ţări – Germania spre exemplu – au şi anunţat că în 2 – 3 decenii vor renunţa probabil la energia nucleară. Pe lângă sursele neconvenţionale de energie, aceasta va însemna şi folosirea într-un mod nou a cărbunelui. Se prevede că între 2008 şi 2075, prin arderea cărbunelui se va asigura 23 % din necesarul global de energie al lumii şi 38 % din energia electrică produsă pe glob.

Vor începe probabil cercetări intense pentru a face arderea cărbunelui cât mai puţin nocivă pentru mediu, prin creşterea puterii calorifice, desulfurizare (sulful fiind unul din principalii poluanţi ai atmosferei), “defumare” (există deja cărbune care la ardere nu scoate fum) ş.a.m.d.

Valea Jiului a urmat în general schema de închidere a unor zone monoindustriale, cu suplimentul subiectiv că prin aceasta s-a sancţionat şi o mişcare sindicală agresivă (vezi “mineriadele”). Schema a fost reducerea sistematică a subvenţiilor, intrarea în faliment a 7 mine, apariţia oraşelor “moarte”etc. Dacă spre exemplu, a fost închisă mina Aninoasa, singura “unitate economică” pe o rază de 10 km este un mic hotel, primăria nu şi-a plătit salariile de peste 4 luni ş.a.m.d.

Ideea de bază a anchetei noastre a fost de a afla cum percepe populaţia o asemenea stare de lucru şi cum reacţionează la criza existentă.

În fiecare an, absolut fiecare angajat al Companiei Naţionale a Huilei trebuie să treacă printr-un test psihologic. Dacă un angajat este indisponibil (boală, concediu etc.) în perioada când echipa de psihologi este planificată la mina respectivă, el trebuie să se prezinte la o altă dată la SALVAMIN (Staţia de Salvare Minieră) şi să-şi facă testele acolo.

Pe aceste date ne-am construit proiectul unei anchete care s-a vrut completă, cuprinzându-i pe toţi angajaţii CNH. Spre surpriza noastră, am întâmpinat şi un impediment constând în sabotajul colegilor din echipa de psihologi. După ce îşi terminau testele psihologice, subiecţii treceau într-o altă sală unde 2-3 sociologi de la Institutul Social Valea Jiului îi supuneau unui interviu individual ori colectiv. Surpriza a constat în faptul că la terminarea testului psihologic, psihologul îi anunţa pe subiecţi că ancheta sociologică are alt regim şi că numai dacă vor şi au timp să treacă în sala următoare. Apreciem că prin aceste atenţionări repetate şi făcute împotriva ordinelor conducerilor minelor pentru care ambele activităţi erau obligatorii, am “pierdut” cam 10 – 12 % din subiecţi; evident că ancheta sociologică este voluntară dar a-i preveni în mod special pe oameni că doar testul psihologic este obligatoriu ne pare a fi un gest de gelozie profesională prostească, de vreme ce date anchetei sociologice ar fi completat informaţia despre atitudini, intenţii şi motivaţie ale oamenilor.

Nu am reuşit să prelucrăm până acum, primar, decât subiecţii de la 4 mine şi o preparaţie, într-un total de 2810 subiecţi. Mai avem de prelucrat minele de la Livezeni, Dâlja, Petrila şi Lonea, care însumează şi ele aproximativ 3000 de chestionare.

Am reuşit să prelucrăm chestionarele pentru partea vestică a Văii Jiului: minele Uricani, Lupeni, Paroşeni şi Vulcan ca şi cele ale angajaţilor exploatării de preparare Valea Jiului. Până la eventualele completări ale celor care îşi vor face testele la SALVAMIN, populaţia cercetată este:

– Exploatarea minieră Uricani 389 subiecţi

– Exploatarea minieră Lupeni 1114 subiecţi

– Exploatarea minieră Paroşeni 284 subiecţi

– Exploatarea minieră Vulcan 755 subiecţi

– Exploatarea de Preparare a 268 subiecţi

Cărbunelui Valea Jiului (EPCVJ)

Total 2810 subiecţi

Sugerăm doar câteva date de structură pe total:

– sex 81,18 % masculin; 18,82 % feminin

– vârstă 1,06 % sub 25 de ani

16,38 % între 26 – 35 ani

75,55 % între 36 şi 50 de ani

7,01 % peste 50 de ani.

– vechimea în muncă

1,78 % sub 5 ani

8,90 % între 6 – 15 ani

28,08 % între 16 – 20 ani

61,24 % peste 20 de ani

– studii 9,89 % şcoală generală

36,62 % şcoală profesională

39,79 % liceu şi postliceale

13,70 % studii superioare

– ocupaţia (au fost grupate peste 25 de ocupaţii/profesii)

34,23 % direct miniere

42,64 % electricieni, lăcătuşi

10,82 % TESA, cadre de decizie

12,31 % “alta”

Procentul de 12,31 % de la categoria “altă profesie” a fost mărit de uzina de preparare Coroeşti, unde 56,36 % dintre angajaţi sunt de alte profesii decât cele utilizabile şi în mineritul propriu zis (“preparator”, “magazioner”, “gestionar”, “manevrant de cale ferată” etc.).

Dacă Valea Jiului fusese în perioada interbelică numită “Valea Plângerii”, în ultimii aproximativ 30 de ani situaţia s-a schimbat. Munca de minier în cărbune era cel mai bine plătită şi a continuat să fie aşa şi înainte de sistemul disponibilizărilor iniţiat de guvernul Ciorbea. Astăzi Valea Jiului este o vale a sărăciei, vizibilă în pieţe şi magazine, în volumul şi calitatea cumpărăturilor. Măsura în care angajaţii CNH au fost afectaţi de criză apare în tabelul nr.1.

Am preferat să oferim doar ponderile pentru a simplifica tabelul, cel doritor putând calcula nivelul absolut al unui cod, având totalul egal cu 100 %.

Tabel nr.1. Măsura în care oamenii sunt afectaţi de criză %

 

Procentul celor prezenţi la testare a depins de mai mulţi factori, printre care cel mai important era cel al zvonurilor privind viitorul minei respective. Spre exemplu, era deja cvasi oficial că mina Vulcan va rămâne şi nu credem că este doar o întâmplare că prezenţa la testare a fost de 86 %, în timp ce despre mina Paroşeni se ştia deja că va fi închisă, iar ponderea testării a fost de doar 29 %.

Ceea ce putem constata este că aproape 92 % dintre angajaţi suferă efectele crizei. Grav este faptul că aproximativ jumătate dintre aceştia resimt efectele crizei în mod decisiv, deci în mod pronunţat şi fără echivoc.

Starea de sărăcie se constată şi din veniturile declarate pe membru de familie.

Tabel nr.2. Veniturile declarate pe membru de familie %

 Situaţia de la cele 4 exploatări miniere este aproximativ aceeaşi, doar la preparaţia Coroeşti salariile sunt mult mai mici. Totuşi o pondere de peste 62 % aflate sub 2000 lei pe membru de familie indică o stare materială precară. În consecinţă şi satisfacţia faţă de venitul obţinut va fi şi ea redusă.

Tabel nr.3. Satisfacţia faţă de venitul obţinut %

Evident că ne-a interesat şi faptul ce ar face subiecţii în situaţia că şi-ar pierde locul de muncă. Aproape jumătate dintre ei (47,99 % pe total), ar încerca să-şi găsească o altă activitate retribuită, 19,31 % ar apela la rezervele proprii, 9,85 % ar încerca să-şi valorifice diverse bunuri din gospodărie, 8,78 % ar apela la ajutorul rudelor/prietenilor ş.a.m.d.

La întrebarea cine ar trebui să aibă un rol important în remedierea situaţiei (existau 6 alternative + “alta”), sute de răspunsuri au fost: “toţi”, “toţi, inclusiv noi”, “toate organele statului” etc. Bineînţeles că marea majoritate a răspunsurilor au vizat organisme centrale (Parlamentul, Guvernul în totalitatea sa, Ministerul Economiei) care însumau 72,88 % din opţiuni, Guvernul detaşându-se net la acest capitol. De altfel este o realitate în toată lumea că mineritul carbonifer este, cu câteva excepţii, subvenţionat de stat.

În privinţa eventualelor soluţii de redresare a situaţiei, prezentăm tabelul nr.4

Tabel nr.4. Soluţii de îmbunătăţire a situaţiei %

 Concordant cu factorii consideraţi responsabili de către populaţie – organele de stat – şi soluţiile se bazează, peste 50 % , pe investiţii ale statului. Interesant este că în urmă cu o lună, Guvernul a decis că cele 4 mine “viabile” (cele de la Lupeni, Vulcan, Livezeni şi Lonea) vor fi privatizate, iar alte 3 din cele 7 existente (minele Paroşeni, Uricani şi Petrila) vor fi închise.

Dacă ne gândim că “privatizarea” a obţinut din 2810 doar 147 de opţiuni (3,56 %), constatăm – a câta oară – că politica guvernanţilor se face pe principiul “oamenii pot să spună ce vor, noi ştim mai bine şi facem ce vrem”